În mod normal nu aș face asta, dar trebuie să declam aceste obsesii pe care mulți le au.
Aici mă refer la această idee eronată în care credem că o persoană ne va face fericiți și ne va împlini în totalitate.
De asta suntem toți vinovați, dar vina nu este doar a noastră. Cred că întreaga cultură în care am fost crescuți ne-a îmbătat cu apă rece și romantismul acesta hollywoodian că suntem cumva meniți să împlinim pe cineva și să fim împliniți de dragostea unei femei sau a unui bărbat.
Nu, acest lucru nu este adevărat. Oricât de mult ne dorim să credem că acest lucru e adevărat, în esență nu este decât o mare și gogonată minciună. Nu putem împlini pe nimeni și nimeni nu poate să ne umple golul din inimă și din suflet, fiindcă, chiar și cu toate eforturile și resursele de care ne putem folosi, îndemânările noastre și aspirațiile nu pot umple acest vid cu care atâția trăiesc.
Cred că fiecare dintre noi putem vorbi despre momente în viață în care am crezut că persoana iubită ne va face fericiți, că ne va împlini, că ne va da întregul sens vieților noastre scurte și lipsite de noimă.
Și chiar dacă acest lucru este posibil, ajungem să recunoaștem cu multă durere de inimă că este doar o chestiune temporară, că în totalitatea existenței, vidul ajunge să ne consume.
Ce este dezamăgitor, de multe ori nici nu are de-a face cu intențiile persoanei iubite, ci de simplele limitări ale lor ca oameni.
Iubim pe cineva, și acel cineva poate fi perfect, face tot ce vrem și ne umple sufletul cu bucurie, dar într-un final realizăm că acesta este limitat și oricât și-ar dori, nu poate mai mult.
Suntem supuși uzurii timpului, îmbătrânim, ne îmbolnăvim și ajungem să părăsim această existență. Atunci rămâne doar durerea și chinul pierderii imense. Aceste pierderi au fost imortalizate de sute de ori în artă, film, muzică, chiar și în media modernă, precum jocuri pe calculator.
Îmi aduc aminte aici de o poveste sfâșietoare a unui muzician pe care îl apreciez foarte mult și de iubita lui. Vorbesc despre Ruha Raivio, chitarist și compozitor principal în trupa Swallow the Sun și proiectul pe care l-a împărțit cu iubita lui ce a fost răpusă de cancer la vârsta de doar 39 de ani, Aleah Starbridge.
Chinul luptei sale cu cancerul și moartea iminentă a inspirat-o pe ea și pe iubitul său, Ruha, să compună unul dintre albumele mele favorite de muzică rock, ca un fel de requiem înregistrat înaintea finalității fizice a acestei femei și publicat postum.
Oricum, acesta a fost un caz cumva „fericit”. Spun fericit fiindcă, măcar din ce am înțeles, iubirea lor a fost sinceră și pură pe cât putea fi. Dacă nu ar fi fost boala, poate ar fi putut trăi împreună până la adânci bătrâneți. Asta în caz că drama vieții nu i-ar fi îndepărtat în alte feluri mai puțin tragice.
Dar cazurile cu care eu sunt confruntat în privința clienților sunt mult mai perverse. Vorbesc despre iubiți sau iubite care mint, înșeală, sunt violenți și comit tot felul de lucruri dezgustătoare unul față de celălalt. Și îi văd pe toți cum se agață cu toată speranța și își pun nădejdea în persoana pe care și-au ales-o, sau, când se despart, imediat își caută alinarea în brațele altcuiva. În brațele altui om care, pe cât de bun ar fi temporar, este tot limitat și neputincios.
Dar neputința de a iubi și de a fi împlinit nu vine doar din exterior, ci de multe ori din noi înșine. Dacă citești aceste rânduri, îți spun că nu ești nici primul, nici ultimul om care și-a pierdut iubirea față de partener, soț sau soție și a ajuns să comită greșeli. Suntem schimbători, nestatornici și din moment ce ne îndeplinim o dorință arzătoare, imediat ne dorim altceva, și suntem gata să alergăm până și după vânt numai să știm că ne va da un sens.
Partea bună este că există o soluție acestor chinuri și frământări. Acum, nu vă îndemn să nu mai iubiți, ci să continuați să iubiți, să trăiți viața, doar să înțelegeți natura schimbătoare și finită a omului și, în schimb, să evitați să vă mai puneți nădejdea și speranțele în oameni.
Pentru că, oameni fiind, suntem așa de neputincioși și fragili, continuăm să iubim și să fim mai iertători cu cei iubiți din viețile noastre, dar nădejdea și încrederea să ne-o punem în ceva etern, ceva ce nu se schimbă.
Soluția ar trebui să fie cumva evidentă dacă aveți credință. Eu vă spun dintr-o perspectivă creștină, fiindcă în asta am fost crescut. Voi puteți să v-o puneți într-un alt context, dar nădejdea merge cel mai bine pusă în Divinitate. Pentru că, odată ce te aliniezi la ce este divin și etern, atotputernic, poți îndura toate greutățile vieții, iar iubirile tale vor fi mai puțin pătimașe.
Când ne schimbăm astfel perspectiva, putem să iertăm mai ușor, să oferim iubire fără să mai așteptăm altceva în schimb și să devenim oameni mai buni în general.
Sper că v-a ajutat.
Frater Iustin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu