Revenim la casa a V-a, casa plăcerii, a expresiei de sine, a jocului și a copiilor. O casă care ne place, fiindcă e logic să ne placă plăcerea și voia bună.
Chiron este vindecătorul rănit, sau rana pe care noi o cărăm în viața noastră. E clar că există și plasamente mai dureroase ale acestei răni, dar și casa a V-a vine cu belelele sale, ce duc uneori la frustrări și defulări în alte arii ale vieții.
Observăm cum unii oameni sunt incapabili să se destindă și să se simtă bine, relaxați și volubili, chiar și când toată lumea pare că trăiește clipa. Deseori, motivul pentru care sunt un pachet de nervi, inclusiv în circumstanțe de voie bună, dans, distracție, băutură, jocuri și sexualitate, este că aceștia se simt stânjeniți.
Unul dintre acești oameni sunt chiar eu. Sincer, îmi aduc aminte cum, de mic copil, fiind luat cu părinții mei la tot felul de mese între prieteni, grătare, petreceri, nunți, botezuri, sau chiar când mergeam la zile de naștere ale prietenilor mei din școală sau din liceu, parcă plutea un nor negru deasupra mea.
Toată lumea se distra și chiar încercau să mă facă să mă relaxez, dar eu rămâneam încordat, de parcă distracția era un fel de sarcină imposibil de realizat.
După cum ați văzut și mai devreme, Chiron este rana, iar casa a V-a ține de multe lucruri plăcute. Am putea povesti foarte mult despre acest plasament, dar vom rămâne la activitățile plăcute.
Vin cu experiențele mele personale, fiindcă sunt de părere că e un mod mai autentic de a expune complicațiile acestei combinații.
Cam toată viața am simțit această presiune în anturaje de genul acesta, dar au fost două evenimente de care îmi aduc aminte cu multă intensitate.
Primul era când eram poate în clasa a V-a și lucram cu colegii la o piesă de teatru regizată de către profesoara noastră de limba română. Cred că era ceva legat de Ziua Mamei sau ceva similar, fiecare aveam câteva replici și roluri în mici scenete, iar eu primisem unul mai dificil, poate din cauza faptului că eram printre elevii mai pricepuți cu vorbele.
Părinții noștri, profesorii, cât și alți colegi se adunaseră în amfiteatrul școlii mele ca să ne vadă și eram toți foarte încântați. Îmi aduc aminte cum ne încurajam unul pe altul, sperând să facem o impresie bună. Vine și rândul scenetei în care apar și eu și fac o treabă destul de bună, cu excepția unei mici ezitări la o replică. Doar o pauză de maxim două secunde, doar atât.
Când terminasem, publicul nostru ne felicitase cu aplauze și fluierături, ca și cum eram actori de film. Sceneta ieșise BINE și toată lumea era bine dispusă. Toată lumea, mai puțin eu. Eram atât de furios că ezitasem în a-mi spune replica, încât eram inconsolabil.
Voiam totul să îmi iasă perfect, TOTUL SAU NIMIC, și în loc să petrec cu colegii, părinții și cadrele didactice după, mă așezasem într-un scaun cu capul plecat, foarte rușinat, până aproape de a plânge.
Veniseră profesori să mă felicite, părinții mei tot spuneau că am fost fantastic. Dar o voce interioară îmi zicea mereu că am dat-o în bară. Nu conta că toată lumea era evident impresionată, gândurile îmi spuneau că o făceau doar ca să fie amabili și că complimentele lor nu aveau cum să fie sincere. Pentru mine, aproape că ruinasem piesa cu acel scurt moment de neatenție. Profesoara mea clar credea că aveam talent pentru teatru, dar m-am hotărât în acel moment că nu mai vreau să sufăr această rușine și nu m-am mai implicat în nimic similar.
Al doilea au fost, de fapt, două. Dar ambele au fost la majorate. Eu împlinisem 18 ani și îmi invitasem niște prieteni în oraș, la o pizza. Nu voiam vreo petrecere cu muzică la maxim, doar compania câtorva amici. La fel, în loc să mă bucur, eram cu fața întristată, simțind că nu merit să mă simt bine nici măcar un pic.
Iar la alt majorat, îmi asumasem să organizez chiar eu acest eveniment pentru un prieten din gașca noastră. El era sărac, trăia cu părinții într-o garsonieră minusculă, dar mereu era sufletul petrecerii oriunde se ducea și îi făcea pe alții să se simtă bine-veniți. Vrusesem să-i fac o bucurie și organizasem majoratul la casa mea. Părinții mei au fost destul de înțelegători să ne lase să ne facem de cap.
Dar oricât de mult eram felicitat pentru gestul meu de a-i face bucuria asta acestui prieten, respingeam complimentele. Dar momentul care mi-a rămas cel mai clar în minte era când amicul meu își desfăcea cadoul, și era plin de ambalaje într-o cutie mare – cadoul era, de fapt, unul mic de tot.
În loc să trăiesc momentul, să mă bucur de fericirea prietenului meu și a restului găștii de acolo, mă simțeam obligat să ridic fiecare hârtie și ambalaj de pe jos și să le arunc la gunoi.
Acum, când mă gândesc, realizez cât de nebun păream pentru anturaj. Fiindcă m-au ajutat să fac curățenie după, dar eu simțeam că nu pot să mă destind și că presiunea responsabilității de a face curățenie trebuia musai adresată tocmai în ACEL MOMENT.
Acum 5 ani, când am început studiul astrologiei împreună cu practica magică, văd cum Chiron pică fix în mijlocul casei a V-a. Și știind implicațiile acestea, am această epifanie de „wow, acum nu mai e de mirare că eram așa de țeapăn”.
În continuare mai simt această presiune de a nu mă exprima, de a mă reține și inhiba în astfel de circumstanțe sau vremuri în care „IT’S TIME TO FUCKING PARTY!”, dar înțelegerea cauzei mă face să mă simt mai liniștit.
Asta e lecția mea. Spre deosebire de alții, eu trebuie să învăț să mă relaxez și să mă binedispun și să descopăr, bucățică cu bucățică, ce înseamnă să te „simți bine”.
Bineînțeles, ca orice plasament, și Chiron în casa a V-a vine cu multă complexitate și provocări, pe care le puteți descoperi și voi. Am zis să vă dau această abordare personală ca încurajare să vă uitați și la experiențele voastre și, dacă aveți acest plasament, să învățați și cum să vă vindecați rănile.
Să aveți spor în toate.
Frater Iustin
