De vreo două săptămâni citesc cartea „Șamanism, tehnicile arhaice ale extazului”, scrisă de către nimeni altul decât faimosul și respectatul istoric al religiilor, Mircea Eliade.
Am revenit la scrierile acestuia după o pauză de mai mulți ani. Am fost sincer uluit de „Istoria Religiilor”, din care am citit patru volume, și de „Tratatul de istorie a Religiilor”, care a servit și ca o revivificare a curentului magic din viața mea.
Citisem aceste cărți într-o perioadă în care cercetam adevăruri dincolo de empiricismul cu care m-am înarmat și înzestrat de câțiva ani buni. Am dus ateismul meu până la extrem, iar concluzia a fost una foarte întunecată: o degradare permanentă, viețile noastre, lumea și tot universul erau lipsite de însemnătate și de spirit, și eram toți colectiv, împreună cu atomii și galaxiile, meniți să ne evaporăm în întuneric conform celei de-a doua legi a termodinamicii.
Ai putea spune că, în acea perioadă, încercam să îmi formez o altă formă de spiritualitate ateistă, din cauza obsesiei mele cu rațiunea și materialismul. Dar materialismul la care îmi racordasem întreaga viziune asupra cosmosului simțeam cum mă macină și mă putrezește din interior, până când am ajuns la o criză profundă, în care visam că eram deja mort.
Este un lucru cu adevărat îngrozitor, dar aceste coșmaruri, mai degrabă, au fost o revenire a unei chemări spirituale care se trezise în mine destul de devreme. Aveam astfel de vise în care pluteam prin cosmos sau în care eram transformat într-o rază de lumină, străbătând infinitul dintre sisteme solare și galaxii. Dar atunci eram prea mic și nici nu știam ce erau aceste experiențe onirice.
În plus, aveam și un obicei neobișnuit pentru un copil: vorbeam despre experiențe pe care le avusesem „când eram mare”. Nu îmi dau seama cum îmi veneau aceste vorbe, fiindcă, amintindu-mi acum, realizez că eul meu, care s-a format în timp, era mai mult un pasager, iar multe dintre acțiunile mele până la vârsta de șase ani ar fi fost ghidate de altceva sau altcineva — și spun asta dincolo de instinctele tipice unui copil preșcolar, care sunt, altfel, foarte firești.
Dar chemarea mea spre calea magică și spiritualitatea a venit cu adevărat puternic începând cu vârsta de 13–14 ani, când am început să am iar vise, dar de data aceasta erau coșmaruri îngrozitoare, cu tot felul de ființe ce trăgeau de mine în toate direcțiile, de multe ori cu intenții mai puțin ortodoxe.
Ajunsesem la un punct în care halucinațiile mele nocturne treceau ușor-ușor în starea de veghe, iar eu eram cel mai mult îngrozit să adorm, fiindcă nu știam ce umbre, figuri demonice sau prezențe ar fi stat la marginea patului meu, sau — de multe ori — chiar în patul meu, supunându-mă la chinuri emoționale și unele ce ajungeau chiar la nivel fizic sau tactil.
Acum, privind în trecut și cunoscând realitatea lumii spirituale și a duhurilor, știu că, în ciuda faptului că la nivel fizic nu pățeam mai nimic și stăteam întins în pat, corpul meu astral sau chiar și cel eteric era supus acestor chinuri.
De ce oare vă povestesc acest lucru și ce relevanță are cu cartea lui Eliade despre care v-am spus la început? Ei bine — ieri am avut o epifanie.
Abia am ajuns la jumătatea acestei lucrări academice titanice din partea lui Eliade, așa cum sunt deja bine obișnuit, și realizez că experiențele mele din copilărie, adolescență și ulterior în viața de adult erau literalmente chemări către această cale magică sau chiar șamanică modernă pe care o urmez.
Este clar că această carte studiază ceremoniile, obiceiurile și cutumele spirituale ale unor popoare care nu au fost atât de puternic afectate de revoluția agrară și mai ales cea industrială.
Fără doar și poate, aceste schimbări au ajuns și în teritoriile lor. Fie că vorbim despre Buriati, Iakuți, Tungusi (de unde provine și numele de șaman pentru acest rol), sau alte triburi africane, australiene sau americane.
Odată cu revoluția agrară, am ajuns — ca specie — la un stil de viață foarte diferit de cel nomadic sau seminomadic de vânători-culegători. Și, odată cu sedentarismul, a apărut și religia de stat, sau structura politică stabilă.
Acești șamani au fost în timp înlocuiți de o nouă castă de lideri sau slujitori spirituali, spun asta fiindcă — în ciuda puterilor pe care șamanii și vrăjitorii le au sau le-ar fi avut — rolul lor era să slujească tribul sau comunitatea.
Ei erau vindecătorii, liderii de ceremonii, ritualiștii și clarvăzătorii care sfătuiau obștea în legătură cu lucruri esențiale: când să meargă la război, dacă să se mute dintr-un loc în altul, când să facă pace, când să ofere sacrificii. La fel, aceștia aveau și rolul de a consilia membrii societății din care făceau parte în orice problemă de natură spirituală.
Dar ce este de remarcat mai ales este că aceste experiențe sunt comune aproape tuturor societăților care încă mai practică șamanismul autentic.
Chemarea de a deveni șaman — acest specialist în ritual și viziuni — nu era la întâmplare.
Cel mai des, copilul, fie fată, fie băiat, avea experiențe nu foarte diferite de ale mele. Acesta era torturat de duhuri prin boli, febre, crize epileptice, leșinuri și vise sau coșmaruri.
Ce m-a impresionat este cum Eliade a găsit această paralelă la atâtea popoare; dar pentru mine descoperirea a fost strâns legată nu doar de experiențele mele personale, ci și de ale altor magicieni cu care păstrez legătura și în care am încredere că nu îmi vând gogoși sau povești fantasmagorice.
Atât eu, cât și aceștia, am suferit de aceeași problemă ca mine: experiențe terifiante cu duhuri, vise și coșmaruri.
În cazul nostru, trei persoane în cauză, a trebuit să ne aducem experiențele onirice sub control cumva, iar în lipsa unor soluții convențional acceptate — precum terapia psihologică, la care am apelat și eu — am fost nevoiți să găsim soluții de natură spirituală.
Acestea au venit prin practică de ritual, rugăciune și dezvoltarea unei voințe prin care să devenim stăpâni peste aceste experiențe, nu ele având putere asupra noastră.
M-am gândit că, dacă m-aș fi născut într-unul din aceste triburi sau într-o altă perioadă istorică, în loc să mă chinui și să bâjbâi pe întuneric, căutând soluții oriunde apucam, tribul sau satul ar fi recunoscut că am această boală „șamanică” și m-ar fi dus la un astfel de expert care m-ar fi învățat de mic ce să fac, ce să nu fac și cum să transform aceste tulburări în atuuri.
Mie și altora care ne aflăm pe acest drum ne-a luat mult mai mult timp, din cauza faptului că societatea modernă pare să fie total separată — de curând — de spiritualitatea autentică.
Aceasta fiind înlocuită ori de dogmatismul religios, ori de metoda științifică atât de puternic ancorată în materialism, care refuză din prima ideea că am fi ființe spirituale și că această lume este vie și animată de duhuri.
Eu, în mod sigur, nu mă consider șaman. Calea mea este cea de magician ceremonial și merg pe ea cu încredere, simțind că sunt pe drumul cel bun — clar mai bun decât să o refuz pentru o viață mundană.
Dar șamanismul este prima formă în care omenirea a încercat să facă sens dintr-un univers ce pare haotic și greu de descifrat.
Acești „ciudați” ai societăților din care făceau parte erau atât respectați, cât și temuți, și din motive bine întemeiate.
Oricum, ca încheiere, chiar dacă sunteți la început de drum, nu pot decât să vă recomand cărțile lui Eliade.
Chiar dacă stilul său este clar unul academic, folosind neologisme complicate, puteți descoperi adevărate comori în materie de informație despre domeniul ezoteric.
Aceste comori nu le puteți descoperi din meme sau din citate ale unor maeștri falși care își vând cursurile la suprapreț doar pentru a-și etala importanța de sine.
Să aveți spor în toate.
Frater Iustin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu