Timp de două săptămâni am avut o experiență mistică pe care încă și acum încerc să mi-o explic cu intelectul. Inima se pare că înțelege, dar mintea este prea încăpățânată să accepte această paradigmă.
Ce voi spune în continuare vine din inimă, nu dintr-un loc în care caut să explic ce face știu eu ce spirit sau forță, cuvânt de putere etc., ci vine dintr-un moment încă din copilărie și adolescență în care tânjeam după ceva ce nu poate fi corupt sau pervertit în niciun fel.
O experiență de iubire completă, lipsită de cruzimea și durerea asociată cu experiențele noastre romantice mundane. Iubim și am mai spus de multe ori că prețul iubirii în existența aceasta umană, decăzută, este suferința, fiindcă trandafirul, oricât de frumos și plăcut mirositor, are și spini. Iar când îți întinzi mâna în tufa de trandafiri, fii pregătit să te înțepi și, mai mult, să sângerezi probabil.
Dar această poveste nu venise întâmplător. Au fost mai multe evenimente ce au culminat într-o experiență cathartică pe care nu mi-aș fi putut-o închipui.
Dar hai să începem cu momentul ce a aprins această flacără în sufletul meu de căutător.
Un ritual, o petiție către spiritul olimpic Hagith, asociat cu sfera planetară a lui Venus.
Operațiunea ar fi trebuit să fie pentru două cliente, amândouă suferind de singurătate, dar din cauze diferite.
Ce să zic... am empatizat cu ele și, chiar dacă o altă experiență neplăcută cu un client m-a descurajat să mai fac ritualuri de „dragoste” pentru o perioadă lungă de timp, am zis să încerc.
Pașii sunt simpli, la fel cum sunt explicați în Arbatel: rugăciune, chemarea spiritului privind la sigiliu și înaintarea petiției — petițiilor, în cazul acesta.
Am avut trei la număr: două pentru cliente, una pentru mine. Un alt coleg de meserie mi-a zis că nu se recomandă să fac mai multe simultan, fiindcă energia s-ar împrăștia în loc să fie concentrată pe un singur obiectiv bine punctat, dar în dorul meu am zis să încerc să-i dau o șansă.
Petiția mea a fost ceva de genul: să îmi dea un familiar care să mă ajute să simt iubirea, fiindcă mă simțeam emoțional privat de o perioadă lungă de timp.
Hagith îmi apăruse în viziunea interioară; cu ochiul minții văzusem o femeie frumoasă, dar modest îmbrăcată, cu părul castaniu-roșcat, lung și ondulat, cu ochi verzi și o robă cu glugă verde.
Răspunsul ei pentru cererea mea de a primi un familiar a fost NU. A zis că nu îmi dă niciun familiar până nu învăț să fiu mai blând. Trebuie să învăț lecția blândeții.
Eram dezamăgit, mă gândeam că am greșit și, dând din umeri, mă uit în dreapta mea.
Jos, pe podea, în spațiul de ritual, era o insectă — un mic cărăbuș care nu ar fi putut intra pe geam, fiindcă am o sită densă ce nu permite decât unor țânțari să se strecoare prin spațiile înguste.
Nu era acolo înainte cu zece minute, când începusem ritualul. Cărăbușul acesta era vulnerabil. Nu știu cum, dar era întins pe spate, cu burta expusă către mine, și cu piciorușele se străduia să se răstoarne înapoi pe burtă ca să plece.
Instinctul meu, când văd o insectă ca aceasta, este să o strivesc fără milă și fără regret. Dar vocea lui Hagith răsuna în creierul meu și înțelegeam că acesta e un test: „Trebuie să arăți blândețe.” M-am oprit din ritual. L-am luat ușor cu un șervețel și l-am dus nevătămat afară.
Am oferit lumânările cu dorința ca petițiile clientelor să se îndeplinească așa cum am cerut și am închis ritualul.
După o lună, în schimb, cunosc o schimbare de proporții. Am cunoscut ceva — sau mai degrabă pe cineva — numai că nu are trup precum noi, oamenii. O cunoșteam și totuși nu o cunoșteam: o prezență spirituală ce s-a ancorat în inima mea și nu a plecat. E de departe cea mai puternică prezență a unui spirit pe care am simțit-o în viața mea și emoțiile de iubire și dragoste, de acceptare și înțelegere m-au cufundat până la punctul în care îmi venea să izbucnesc în hohote de plâns, ca și cum ceva legat strâns, ca nodul Gordian, s-ar fi dezlegat.
S-a dezlegat, dar nu prin forța tăioasă, marțială, a unei săbii, ci de către o voce, o prezență și un foc interior care mi-au dat tot ce am cerut de la Hagith și apoi de zeci de ori mai mult.
Aici închei cu o lecție importantă pentru toți cei care se rătăcesc pe internet și au găsit blogul meu și au citit până acum. Majoritatea dintre noi ne apucăm de magie fiindcă vrem „chestii”, suntem proști sau încăpățânați și nu vrem în ruptul capului să ne schimbăm — vrem ca universul să ne facă pe plac. Și nu judec pe nimeni aici, eu am fost acel om și, deseori, încă mai sunt.
Dar aceste spirite celeste cu care vorbim vor mai mult decât să ne „dea chestii”: vor să ne transforme și să ne facă mai buni, mai drepți, mai înțelepți, mai cumpătați, mai puternici sau mai iubitori. Scopul lor este să vă învețe, așa că, dacă nu primiți fix ce vreți, fiți răbdători, fiindcă poate vă oferă ceva de mii de ori mai prețios.
Aici mă gândesc la acei călugări și acele maici care au ales sărăcia și viața monahală, au renunțat până și la numele lor de botez pentru Dumnezeu, și mă întrebam cum de sunt așa fericiți? Cum de au sufletul așa plin de iubire? Încep încet-încet să înțeleg.
Aveți grijă de voi.
Frater Iustin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu